Undeva, o frunză cade. O poveste despre ceea ce nu se spune Cartea începe acolo unde cuvintele nu se grăbesc. Într‑un loc tăcut, în care nu se întâmplă nimic vizibil, dar totul se mișcă. Nu am știut de la început ce poveste scriu. Am știut doar că trebuie să ascult. Uneori, viața nu vorbește tare. Nu anunță, nu explică, nu promite. Doar murmură. Iar cine se oprește suficient de mult, începe să audă. Undeva, o frunză cade nu este o carte despre ce urmează, ci despre ce rămâne. Despre iubirea care nu dispare odată cu absența. Despre legături care nu cer să fie văzute ca să existe. Despre oameni care nu schimbă lumea prin gesturi mari, ci prin prezență. Personajele acestei cărți nu caută răspunsuri. Ele poartă ceva mai vechi decât întrebările lor. Ascultă fără să știe de ce. Greșesc. Tac. Merg mai departe. Și, fără să‑și dea seama, lasă urme. Am scris această poveste ca pe o întoarcere. Nu spre trecut, ci spre un spațiu interior unde lucrurile nu sunt separate: viața și moartea, lumina și umbra, începutul și sfârșitul. Acolo unde o frunză cade, nu înseamnă pierdere, ci trecere. Nu căuta sensuri clare în paginile care urmează. Lasă‑le să te atingă așa cum ating lucrurile vii: fără explicație. Dacă, la un moment dat, vei simți că nu mai citești, ci doar stai, dacă o tăcere se va așeza între rânduri, dacă vei avea impresia că ceva din tine a fost văzut fără să fie numit, atunci murmurul și‑a făcut drumul.Și nu vei ști exact când - dar undeva, o frunză va fi căzut deja. -Gabrielle Cassia