HEIDEGGER. Prabusirea fiintei Filosofia lui Heidegger (1889–1976) ilustreaza o ambiguitate originala care ii traverseaza intreaga opera: faptul de a ridica pe culmi traditia filosofica de la Platon si Aristotel pana la Hegel si Nietzsche, concomitent cu punerea in opera a distrugerii sale. n n In cartea sa de capatai, Fiinta si timp (1927), intrebarea privitoare la fiinta (ontologia) isi face ultima aparitie scenica si retorica, tocmai pentru a-si evidentia esecul ca intrebare: sensul fiintei este refractar oricarei teorii si, prin urmare, nu poate fi tratat ca obiect, intrucat precede orice tematizare. Filosofiei ii revine, asadar, dubla sarcina de a demonta istoria ontologiei si de a gandi fiinta ca fiind legata exclusiv de manifestarea si de interpretarea sa. Filosofia devine astfel fenomenologie si hermeneutica. n n Receptarea lui Heidegger astazi este indisociabila si de biografia lui controversata, pornind de la legaturile sale cu nazismul, dar si de uluitoarea sa aventura filosofica, una care a influentat principalele curente ale gandirii secolului XX - fenomenologia, existentialismul, marxismul, structuralismul, deconstructivismul -, ceea ce il transforma in principalul filosof al epocii sale. - Manuel Cruz, profesor universitar de filosofie